Jurnal de atelier

Imagini din ateliere

Franklin
Decembrie

Azi am luat o pauză să scriem un pic în jurnalul de bord al atelierelor Lumea lui Franklin. De ieri, am luat o pauză de ateliere, pentru că și Franklin și copiii de la Asociația Casa Bună intră în vacanță.

Ca adulți, avem senzația că le știm pe toate. În ateliere, descoperim că important e de unde privim, nu ce măsurăm. Totul poate deveni posibil și nou, mai ales când vedem totul prin ochii noilor noștri prieteni: Alex, Rareș, Ana, David, Ioana, Patric, Delia, David, Samira, Antonio, Mihai, Elena, George, Andrei, Mihnea, Valentin, Antonio, Andreea, Raisa, Denis, Antonia, Rufi, Rebecca, Alberto, David, Luciana, Ana-Maria, Nicușor, Nicu, Roberta.
Mizăm tare mult pe sinceritate, în fiecare interacțiune. Iar asta trezește în ei o libertate de expresie care ne surprinde mereu. Copiii aceștia (și nu numai ei) trebuie susținuți, ajutați, încurajați, împuterniciți – uneori, au de dus mai multe lupte decât mulți dintre noi.
La anul, când reluam atelierele, ne vom reîntâlni cu vulpița cu fundițe roz, puiul de gorilă, vrăbiuța și leul cu pelerină și coroană de aur. Toți se perindă prin imaginația copiilor cu care ținem atelierele de creativitate și citit și toate personajele inventate de ei fac parte, acum, din lumea lui Franklin.
Țestoasa aceasta ne adună într-un gând comun: ea vorbește pe limba noastră a tuturor și ne zice cât suntem de diferiți, dar și de asemănători, în același timp.
Click ca să
vezi postare
Ianuarie
Dacă v-ați întrebat vreodată ce ne-ar putea spune nouă, adulților, un copil de nici 10 ani, iată, avem o nouă poveste!
În timp ce stăteam după un atelier să ajut un copil să-și termine o temă, (cică l-aș fi ajutat să rămână concentrat), îl priveam cum desenează atent și în același timp îl ascultam cum îmi vorbește cu înțelepciune.
M-am trezit brusc în contradicție. De fapt și eu, și el!
Pe scurt, mi-a atras atenția că noi, adulții, ar trebuie să ne hotărâm la chestiunea asta cu graba… că strică treaba, că ai nevoie de timp să fii atent. Și repetăm asta copiilor, fără să ne dăm seama că noi suntem cei contra cronometru și mereu pe fugă.
Oare avem senzația că nu se prind fiindcă-s mai mici? Am tras concluzia că sunt de fapt niște oameni mai mici, dar cu au minți sclipitoare și mărețe.
Așadar hai s-o luăm mai ușor că nu ne aleargă nimeni 🙂
Click ca să
vezi postare
Februarie

Aici, diversitate. De la stână până în vatra satului, de la clasa pregătitoare până la pensie. „Lumea lui Franklin” e dedicată celor mici, dar oricine e bine-venit. Fiecare atelier e o lecție de adaptare, improvizație și încredere, fiindcă totul e în funcție de ei, de copii!

Cu alte cuvinte, am cunoscut grupuri noi de copii pe care îi învățăm și ne învață. Nu numele, că alea se rețin ușor. Noi ne învățăm reciproc și prindem multe unii de la alții. Doar că acum e o bucurie că au apărut și părinți în cadru, ba chiar și câțiva bunici.

Așa că discuțiile s-au extins între generații, cu același scop: să creștem împreună și să recunoșteam că la orice vârsta apare ceva nou care ne poate da bătăi de cap.

Și pentru că atelierele sunt doar un cadru pentru a ne cunoaște mai bine, am avut onoarea să facilităm înființarea unui club secret, o echipă de mare valoare la Războieni-Cetate, numită iocuàndavadacà (a se citi musai cu accent japonez). Sunt luptătorii spațiali, eroi neînfricați care nu au de ce să distrugă răul, pentru că îl pot transforma în bine. Pentru asta, folosesc rachete de iubire și pistoale cu gloanțe de prietenie! De-ar fi atât de simplu în lumea adulților…

Click ca să
vezi postare
Martie

Nu pretindem că înțelegem lumea copiilor, dar ne bucură de fiecare dată când poveștile în lanț prind formă în cadrul atelierelor lui Franklin. Încheiem atelierele cu două povești născute din atelierele noastre.

La Războieni-Cetate am dat de castraveți spațiali, cluburi secrete și echipe perfecte.

„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti… „iocuandavadaca” Academia de Luptători Spațiali!

Cu toții erau prieteni cu Franklin, așa că s-au gândit să îl ducă în spațiu și să-i arate sediul central.

Franklin era uimit. Acolo era super frumos. Erau biciclete de curent, multe calculatoare care îți arătau cine se iubește pe sine. Multe arme și multe săbii, mitraliere și pistoale, dar și foarte mulți castraveți.

Nu vă speriați, știm deja că luptătorii iocuandavadaca au drept arme secrete gloanțe și bombe cu iubire, rachete de prietenie. Pistolul care aruncă gloanțe în formă de castravete este de fapt un cadou pentru Franklin, pentru clubul lui secret și salutul lor cu murătura, tura vura murătura.

Așa era în sediul lor, aveau multe camere secrete unde se antrenau în fiecare dimineață. Apoi pleca fiecare cu avionul lui, cu securitate laser, nimeni nu putea intra fără parolă. Avioanele aveau la rândul lor lasere și se puteau transforma într-un robot mare. Dacă cineva se despărțea, robotul îi împușcă cu iubire, își folosea mâinile și picioare. Și robotul avea scut laser și un tun, iar dacă era distrus, sediul se muta într-un buncăr secret, invizibil.

Când Franklin a ajuns acasă, robotul dispăruse, robotul de jucărie bineînțeles.

Pentru că el a putut să ajungă acasă cu un robot în spate care l-a propulsat în spațiu, apoi a dispărut și ar mai fi putut să apară abia peste 10 ani.

Cu toții se gândeau să caute vinovatul. Și vinovată era Castoraș, până la urmă au aflat că ea luase robotul. Nu-i trecuse supărarea pe Franklin, că a mers în spațiu fără el.

Când colo, de fapt, fusese un vis urât, nimeni nu furase nimic, ei erau o echipa perfectă. Doar ațipiseră cu toții în urmă vizitei umbrei trecătoare.

Și așa se aflau cu toții pe Marte, super-planeta eroilor spațiali, unde toți prietenii erau bineveniți, iar Franklin devenise un luptător care ajută în misiuni speciale. Când câștigau o luptă, aveau melodia lor pe care dansau.

Și v-am spus povestea așa, și v-am spus povestea mea.

Și-am încălecat pe-o nucă, cu un mare dor de ducă.

De-am încălecat pe-o roată, noi v-am zis povestea toată.”

La Geaca, povestea, după cum urmează, a fost transcrisă direct în atelier și este neîntinată de formele narative ale adulților:

„Era ultima ninsoare, iar Franklin se bucura că afară ninge. Se îmbrăcă, își legă singur șireturile la pantofi și ieși să numere bulgării din doi în doi.

Număra bulgării, aluneca pe gheață și dorea să meargă cu sania pe derdeluș. Deodată dădu nas în nas cu Ursache. Au început să se bulgărească, iar apoi s-au suit pe sanie și au alunecat pe gheață până când au intrat în casa lui Franklin unde au băut ciocolată caldă.

După aia au ieșit din nou afară unde s-au dat pe gheață, în timp ce Vulpița venea pe sanie trasă de Melcișor. Au hotărât să meargă împreună după Domnul Bufniță. Așa a început o bulgăreală generală.

După multe ore de bulgăreală, prietenii au obosit și s-au așezat pe o bancă din apropiere. Apoi s-au ridicat și s-au dat cu sania, fiecare pe sania lui. Le era prea frig. Și au mers acasă la Franklin, după care s-au gândit să meargă la patinoar unde au hotărât să facă un iglu, sediul clubului secret.

Deodată apăru soarele. Lui Franklin, Vulpiței și lui Ursache li se făcu cald, igluul s-a topit și a apărut un ghiocel mare cât o umbrelă sub care încăpeau toți.

Zăpadă s-a topit și toți au fost triști că nu se mai pot da cu sania, dar bucuroși că aveau un nou sediu de primăvară unde se puteau da cu bicicletă și puteau strânge ghiocei.

Au stat la umbra ghiocelului cel mare și s-au fugărit. În jur, ghioceii aveau foarte multe culori.

Apoi au început să alerge din colț în colț până se făcu seară și fiecare a plecat la casa lui. Franklin a adormit liniștit în carapacea lui.

Noapte bună tuturor până la adânci bătrânești.”

Click ca să
vezi postare

Când ai terminat de citit, întoarce-te la ateliere, dar nu uita să mai dai un ochi aici din când în când pentru noutăți!